Să ne amintim de pictorul Ștefan Luchian

1 februarie 1868 este o dată care marchează nașterea unui titan al picturii românești. Ștefan Luchian s-a născut la Ștefănești-Botoșani. A trăit epoca modernizării României și a uimit cu talentul său. A murit la 28 iunie 1916, cu două luni înainte ca România să intre în Primul Război Mondial.

Prin ce rămâne Ștefan Luchian un exemplu? Nu atât prin talentul său imens, nu prin operele pe care azi se bat colecționarii. El rămâne imens pentru drama sa. Paralizia este pentru un pictor ceea ce surzenia este pentru un muzician, adică moartea spiritului. Numai că Ștefan Luchian nu s-a lăsat. Își lega penelul de mâna paralizată și cu ajutorul celeilalte care îl mai asculta, a creat opere nepieritoare.

România evolua, se cerea înnoire culturală, numai că își ignora talentele. Ștefan Luchian a ajuns în mizerie socială numai ca să poată să picteze, să abordeze realist viața prin pictură.

Cu trei ani înaintea morții sale, Aurel Vlaicu murise încercând să arate că un aparat de zbor românesc putea traversa Carpații. Nici azi nu se știe dacă a fost o moarte cauzată de defecțiunea avionului, un infarct al pilotului sau de un atentat. Era mai ieftin să iei avioane de la francezi decât să le construiești pe ale tale. Chiar dacă a trăit până în 1950, celălalt pionier al aviației, Traian Vuia, s-a lăsat de pasiunea pentru zbor. Nu a fost ajutat de cine trebuia.

Ștefan Luchian, cunoscut azi prin florile sale, prin „Un zugrav” rămâne expresia perenă a nepăsării politicului față de cultură, față de artă: „ne plac operele de artă, nu artiștii”, spunea escrocul Vasilescu, întruchipat de Finteșteanu într-un film din seria BD-urilor.

Lasă un comentariu